| SUMMARY: |
I. Introducere. Accesul femeilor la cetăţenia politică s-a deschis înainte de primul război mondial, în state din nordul Europei, începând cu Finlanda, care a dat în 1906 femeilor dreptul de a alege, iar din 1907 şi dreptul de a fi alese. Au urmat Norvegia, în 1913, Danemarca şi Islanda în 1915. în continuare, în statele din Europa nordică şi centrală, dar şi în America de Nord, a funcţionat logica jocului de domino. Anii 1917-1921 au fost ani fecunzi pentru femeile din aceste state în privinţa recunoaşterii drepturilor lor electorale. Numai între februarie 1918-octombrie 1921, 22 de state (după harta de azi- Marea Britanie şi Irlanda, Canada, Georgia, Olanda, Statele Unite ale Americii, Federaţia Rusă, Germania, Letonia, Polonia, Austria, Belarus, Ucraina, Belgia, Luxemburg, Suedia, Estonia, Republica Cehă, Slovacia, Armenia, Azerbaidjan şi Lituania), au acordat dreptul de vot femeilor. Valul feminizării votului a început să atingă partea orientală şi meridională a Europei doar în anii \''30 (Turcia, Spania, Portugalia). Un alt grup consistent de state (între care se aflau şi Franţa, Italia etc.), a conferit drepturi politice femeilor după al doilea război mondial. Procesul s-a derulat cu intensitate din 1946 până în 1953, cuprinzând România, Grecia, Ungaria, etc. Au rămas însă câteva state, între care Elveţia, în care procesul a trenat peste această limită cronologică, dar care s-a încheiat în mare în anii \''80. [...] |
|
