Transformările neoliberale ce au avut loc în ultimele trei decenii în România par, retrospectiv, aproape un destin social și economic implacabil. Ele sunt adesea prezentate de către majoritatea economiștilor români ca prețul pe care societatea românească a trebuit să îl plătească pentru stagnarea economică datorată politicilor etatiste din perioada socialistă. Tranziția la o economie de piață „sănătoasă” nu putea fi, astfel, decât una abruptă, bazată pe terapii de șoc și pe măsuri de austeritate. În cadrul discursului promovat de intelectualii de dreapta care domină sfera publică din România aceste reforme structurale radicale au fost văzute ca fiind necesare pentru recuperarea decalajelor în raport cu Occidentul și pentru inserția economiei naționale în structurile civilizaționale ale capitalismului global. Ceea ce a dominat în mare parte ultimele două decenii de istorie economico-politică românească a fost acest consens neoliberal, bazat pe un stat social minimal, pe financializare, pe privatizări extensive și pe instituirea unor relații de muncă care să permită investitorilor autohtoni și străini condiții favorabile pentru realizarea unor profituri suficient de mari încât să stabilizeze fluxurile de capital în țară noastră.