| SUMMARY: |
După Primul Război Mondial, România a devenit una dintre cele mai mari țări din Europa Centrală și de Sud-Est. Alternând argumente care erau incluse în Acordul din 1916, semnat cu țările Antantei, cu principiile wilsoniene care consacrau dreptul la autodeterminare a popoarelor din fosta Monarhie austro-ungară, delegația României a primit la Conferința de Pace de la Paris recunoașterea actelor de unire a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România. După cum remarca cercetătoarea Margaret Macmillan, dintre toate statele învingătoare de la Conferința de Pace, România a ieșit cea mai câștigată din război, căci și-a dublat atât populația cât și teritoriul. Ca urmare, apărarea granițelor consacrate la sfârșitul Marelui război a deveni prioritară pentru politica externă a României interbelice. Toate partidele politice, cu excepția Partidului Comunist, au susținut apărarea sistemului versaillez. Alianțele României au avut ca obiectiv apărarea granițelor prin semnarea convențiilor internaționale care garantau pacea și statu-quoul consacrat prin tratatele de la Paris. Principalele garante ale păcii în Europa erau considerate Franța și Marea Britanie, guvernele de la București acordând o atenție specială relațiilor cu cele două state, care, se credea că pot proteja țara în fața politicii revizioniste a Uniunii Sovietice, a Ungariei și a Bulgariei. De asemenea, prin puterea economică, politică și culturală, Statele Unite reprezentau o adevărată instanță morală a păcii între popoare, mai ales prin modelul de democrație politică din America și prin politica internațională în favoarea păcii. Astfel, societatea americană și atitudinea favorabilă a Washingtonului față de interesele României au devenit o referință importantă în strategiile de politică externă promovate de oamenii politici de la București. Instituții de stat, universități și asociații culturale au identificat, prin urmare, instrumentele de colaborare și promovare a intereselor României peste Ocean. În acest sens, volumul Politică și propagandă. Vizita delegației intelectualilor americani sub egida Fundației „Carnegie” în România (1 iulie-21 iulie 1927) reprezintă o secvență din preocupările constante ale diplomației românești de promovare a țării în mediile culturale, universitare din SUA. |
|