| REZUMAT: |
Rar se întâmplă în istoriografie ca un grup de specialişti având, cel puţin teoretic, interese comune (în speţă istoricii de religie greco-catolică) să se manifeste atât de inconsecvent faţă de obiectul principal al analizei lor (în cazul de faţă Unirea religioasă a românilor cu Biserica Romei). Dacă cercetătorii ortodocşi ai transferului confesional al românilor ardeleni de la interferenţă sec. XVII-lea şi al XVIII-lea s-au dovedit a fi mult mai constanţi în argumentaţiile lor critice (de multe ori această constanţă conducând chiar înspre o agasantă uniformitate a analizelor şi înspre inutile sau plicticoase reluări), cei uniţi nu au reuşit să contureze un front spiritual comun, fundamentat pe concluzii ferme, care să pună în lumină aceeaşi opinie asupra actului istoric din anii 1697-1700. Diversitatea punctelor lor de vedere s-a etalat pe un palier extrem de larg, mergând de la contestarea totală a valabilităţii documentelor ce marcau naşterea noii opţiuni religioase din Transilvania (o atitudine ciudată, totuşi, dacă e prezentă în demonstraţiile unor greco-catolici), până la susţinerea fanatică şi mai presus de orice argumentaţie ştiinţifică a îndreptăţirii deciziei lui Atanasie Anghel şi a clerului său superior. [...] |
|
