| REZUMAT: |
Istoriografia ecleziastică din România ultimilor 16 ani a făcut eforturi notabile şi cu rezultate deja vizibile de recuperare a unui teritoriu al cunoşterii ocultat şi marginalizat de Vechiul Regim: biserica şi viaţa religioasă. Faptul a însemnat identificarea sau reactualizarea unor subiecte de cercetare, dintre cele mai generoase şi mai promiţătoare pentru cercetarea istorică, de la începuturile unirii religioase în Transilvaniei şi organizarea Bisericii greco-catolice în primele sale decenii de existenţă, continuând cu rolul elitelor bisericeşti în mişcarea naţională ori în susţinerea şi modernizarea învăţământului şi terminând cu cu relaţiile Bisericii cu Statul în perioada totalitarismului comunist. Cazul Transilvaniei se prezintă a fi un unul particularmente privilegiat din punctul de vedere al cercetărilor de istorie ecleziastică, mai consistente numeric şi mai sistematice în raport cu cele desfăşurate pentru alte provincii istorice româneşti şi cu o valorificare mai abundentă a informaţiei inedite, în special a fondurilor de arhivă internă sau externă, mai puţin sau chiar deloc accesibile istoriografiei anterioare anului 1989. |
|
