| REZUMAT: |
Printre creatorii de tradiție în cultivarea limbii române literare din secolului al XIX-lea, Mihai Eminescu ocupă un loc pe care spiritul public îl asimilează (arareori detașat), de regulă, cu multă sensibilitate, fie adulându-l ostentativ și conjunctural, fie contestându-l vehement; a cerceta opera eminesciană nu este un fapt neobișnuit, dar poate reprezenta o încercare destul de riscantă, în condițiile în care exegeți de mare forță intelectuală s-au aplecat deja asupra acestei opere, stabilindu-i coordonatele și deslușindu-i semnificațiile. Vasile Ilincan nu ezită să se angajeze într-o nouă direcție de abordare a creației eminesciene și sfidează obstacolele inerente printr-o competentă analiză, ale cărei instrumente trasează zone de interes inedite sau oferă redimensionări ale unor fapte insuficient dezbătute anterior. Dacă ar trebui să enumerăm câteva obstacole, am aminti aici doar două: 1) publicistica eminesciană, dincolo de apariția sa editorială în cele cinci volume de referință, inițiată de Perpessicius, a incitat spiritul critic sau cel comun, generând controverse și polemici, datorate, în speță, unei erori de decontextualizare; 2) publicistul Eminescu rămâne încă puternic obturat de mitul poetului Eminescu, atunci cînd se ignoră contribuția scrisului său jurnalistic la desăvârșirea limbii literare și a conștiinței naționale. |
|
