| REZUMAT: |
Viaţa noastră e asemenea unei catedrale şi nu am putea să ne ridicăm singuri fără efortul celor din jur: mai întâi părinţii, apoi dascălii, apoi familia, prietenii şi din nou dascălii. Câţi dintre noi pot afirma că au reuşit să se împlinească fără nici un sprijin? Am învăţat oare să mergem singuri? E suficient un cuvânt, un gest, un sfat la momentul tău de răscruce. Toţi cei care-l cunosc pe profesorul şi omul Nicolae Bocşan, studenţi, colegi, colaboratori, prieteni au avut parte de sprijinul său necondiţionat. Dacă am pune doar un minut din viaţa lui pentru fiecare dintre noi, rezultatul ne-ar înspăimânta, poate: câţi ani din viaţa sa i-a petrecut pentru noi toţi ceilalţi. Trebuie să recunoaştem că fiecare îi datorăm ceea ce suntem, că nu am fi fost întregi şi deplini fără larga sa generozitate. |
|
