| REZUMAT: |
Societatea transilvăneană a celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea permitea doar unui număr restrâns de români accederea la un statut social superior. Devenind elite în rândul propriilor conaţionali, cei care beneficiau de această şansă resimţeau ca o datorie morală şi intelectuală implicarea în procesul de educare socială a întregului corp etnic, prin arderea unor etape şi dinamizarea altora. Într-o asemenea conjunctură, apartenenţa la un grup presupunea o serie de condiţionări, membrii acestuia fiind nevoiţi să aibă, individual şi colectiv, o serie de preocupări desfăşurate adesea în paralel. Spiritul multilateral şi pragmatismul apar astfel ca nişte caracteristici obligatorii pentru cei care ajungeau să facă parte din rândul elitelor.
Visarion Roman nu a făcut excepţie. El însuşi îşi recunoştea apartenenţa la gruparea din jurul lui G. Bariţ, iar situaţia personală în care se afla atunci permite identificarea mai multor activităţi, în domenii distincte şi totuşi convergente: 1869 este anul în care şi-a făcut debutul public şi a fost recunoscut ca om politic prin organizarea Conferinţei de la Miercurea, tot în această perioadă a publicat o serie de corespondenţe politice către ziarul „Românul” din Bucureşti, a ocupat o funcţie de inspector la banca „Transilvania” din Sibiu, s-a dedicat în timpul liber redactării statutelor viitoarei bănci „Albina”, s-a strămutat împreună cu familia de la Răşinari la Sibiu, unde şi-a stabilit domiciliul definitiv. |
|
