REZUMAT: |
Responsabila și nepărtinitoarea examinare critică a disertațiilor în istorie din ultimii ani a confirmat existența unui constant demers, gradat exersat factual și hermeneutic, drept consecință a adoptării unei novatoare proceduri restructurate conceptual și metodologic. Rezultanta consemnată, atât valoric, cât și cantitativ, a suportat necesare remedieri, în urma conlucrării dintre îndrumătorul științific și referenții de specialitate, astfel ca, elaboratul, inițial neunitar în fond și formă, să fie consacrat profesional, prin apariția în varianta tipărită. În această fază, se insinua, motivant, recursul la certificarea unui specific însemn de normalitate, prin aplicarea regulii elementare, conform căreia, aprecierea în domeniu să vizeze doar latura calitativă a lucrării.
Considerăm oportună validarea acestei idei tocmai pentru a diminua influența dihotomiei paradigmatice între anumite elemente (imbold și impas), sentențios folosite în actul deliberării și, implicit, al predictibilității im(-parțiale) opțiuni finale. |