Mica Renaștere din secolele XIII‐XIV a constituit o primă revitalizare a culturii europene creștine, prin recuperarea culturii clasice antice, înainte de furtuna Marii Renașterii. Această perioadă reprezintă un moment de recapitulare a unei întregi tradiții, prin operele unor părinți ai Bisericii, precum Toma d’Aquino, dar și ale unei serii de erudiți, autori de tratate enciclopedice care rezumau cunoștințele Antichității și Evului Mediu, cum ar fi Brunetto Latini (maestrul lui Dante).

Cercetarea Irinei Mărginean investighează îmbinarea, am putea spune anastomoza celor două culturi, cea antică și cea păgână, propunându‐și să pună în evidență intertextul biblic din opera unui autor emblematic pentru întreaga epocă, Francesco Petrarca. Mai exact, ea urmărește cu acribie trimiterile pe care poetul, dar și filosoful Petrarca le face la textele din Vechiul și Noul Testament. Din opera acestuia autoarea se concentrează asupra a trei scrieri, Secretum meum sau De contemptu mundi, Canțonierul și Epistolae familiares. Deși și alte texte și tratate ar fi putut fi luate în considerare, precum De vita solitaria sau De otio religiosorum, cele analizate sunt simptomatice pentru felul în care discursul religios se impunea asupra celui filosofic și poetic, suferind însă la rândul său distorsiuni menite să exprime personalitatea intimă a autorului.