„Toate lucrurile se prefac şi nimic nu rămâne” afirmă Platon [Platon, 1978:330]. De aceea, în volumul de față, nu vom dezvălui o realitate amorțită, „agățată” strâmb, într-un timp ancestral. Ne dorim să abordăm tocmai memoria acestei realități, în intenția de a deconspira frânturi din deșertăciunea crizelor. Motivăm de ce, prin faptul că noțiunii criză nu-i lipsesc trăirile. Dimpotrivă: toate crizele sunt țesute din stratageme, fiind potențate de stări afective precum viclenia și amăgirea. Din asemenea cauze, crizele corodează însăși ideea de asimetrie – mărinimoasă, la origini – și o transformă în degenerare. Vorbim aici despre transfigurarea timpului ca procedeu de „omologare” a existenței, cu inevitabilele sale crize. Ele „acced” spre variante de coliziune (engl.: clash) mai mult sau mai puțin surprinzătoare, iscate din tendința excesivă spre libertate sau din obligația instituțională de respectare a normelor. Proiecțiile societății asupra acestui proces generează slăbiciuni chiar la nivel de națiuni și popoare, nu doar de state2. Este însemnul unui fapt verificabil: sentimentul național poate depăși stadiul afișării retorice a unor opinii sau moțiuni în arena electorală, căutându-și matca spre voința populară.