| REZUMAT: |
Într-un context în care doctrinele de război sunt din păcate încă utile pentru a face credibilă descurajarea potenţialilor adversari, iar state precum Republica Populară Democrată Coreeană ajung să ameninţe în mod deschis Statele Unite ale Americii, sau Federaţia Rusă desfășoară adevărate teatre de război la graniţa estică a Uniunii Europene, aceasta din urmă se confruntă cu rezultate relativ restrânse în ceea ce privește evoluţia consultărilor din cadrul Politicii de securitate și apărare comună (PSAC). Înfiinţată încă din anul 1999 cu scopul de a consolida capacităţile militare ale Uniunii Europene prin acţiuni concrete de cooperare și integrare strategică, progresele acesteia la mai bine de două decenii par încă limitate și lipsite de capacitatea unei autonomii militare regionale. În ciuda iniţiativelor din sfera apărării precum PESCO, CARD, EDF sau Compasul Strategic – clasificate ca fiind un nou și cu totul alt nivel de ambiţie pentru Uniunea Europeană în asumarea responsabilităţilor propriei apărări, obiectivul final al PSAC rămâne încă incert. În acest sens, lucrarea își propune să clarifice măsura în care barierele culturale, interesele politice și tendinţa de suveranitate a fiecărui stat în parte vor alimenta în continuare dependenţa de Statele Unite ale Americii în materie de apărare militară, cât și oportunitatea sau chiar necesitatea Uniunii Europene de a-și constitui propria armată. |
|
