REZUMAT: |
Suntem implicați emoțional în circumstanțele
vieții noastre, dar nu pare hilar să ne investim atât
de mult într-o poveste fictivă? Ce ne face să rezonăm
uneori atât de rapid și intens cu ceea ce vedem
pe ecran? De ce râdem sau plângem la un
film? De ce ne place sau ne creează o stare de disconfort
o anumită acțiune, care se manifestă în
afara noastră și nu ne prejudiciază cu nimic?
Prin statutul lui aparte, filmul atinge în noi
câte o „coardă” sensibilă, ne provoacă nu doar intelectual,
dar și emoțional. Se poate spune că declanșează,
aproape la fel ca în viața reală, emoții
autentice. Cât de reale sunt acestea? Putem descoperi
în narațiunea filmică o unealtă de autocunoaștere?
Când rezonează un spectator cu cele
desfășurate pe ecran și de ce? De ce unele povești
ne țin conectați și implicați emoțional și altele nu? |