| REZUMAT: |
Atunci când şi-a publicat volumul de povestiri East, West, Salman Rushdie a declarat că textele sale nu sunt nici despre Orient, nici despre Occident, ci despre virgula care le uneşte şi, în acelaşi timp, le desparte. Autorul, care a simţit mai mult ca oricine prăpastia dintre culturi şi s-a aruncat cu bună ştiinţă în ea ajungând până la un pas de moarte, ilustrează în romanele sale enigmele postcolonialismului postmodern, adică misterul virgulei, care l-a atras şi pe Attila Tárnok în aventura descifrării unui tip de literatură de mare anvergură. Atractivă şi provocatoare, literatura postcolonială, adică producţiile scriitorilor din fostele colonii sau din Commonwealth, se constituie ca un mozaic postmodern de texte din cele mai variate. Dacă mai adăugăm şi faptul că, pe lângă postmodern, postcolonialismul este şi postbelic, cei trei „post” ne-ar putea duce cu gândul la o cronologie apropiată de moarte, de un sfârşit sau o închidere. Ei bine, pentru Attila Tárnok, dimpotrivă, toate aceste lucruri se rânduiesc ca un început, ca o promiţătoare şi atractivă deschidere de drum, ca o invitaţie de a cerceta o zonă marcată în primul rând de un dificil hăţiş terminologic. Cum te poţi descurca în literatura postcolonială dacă de multe ori acel „post” se referă la o perioadă anterioară câştigării independenţei? Unde să situezi un scriitor ca Salman Rushdie, dacă e născut în India, educat în Anglia şi trăieşte actualmente la New York? Sau pe V. S. Naipaul, descendentul unei familii indiene, dar din Indiile de Vest, venit la Londra pentru a începe o carieră ce va culmina cu premiul Nobel? Attila Tárnok defineşte aceste probleme terminologice ca „anomalii semantice” şi nu se lasă impresionat de faptul că literatura de specialitate abundă în interpretări contradictorii. Ignoră Canada, Australia şi Noua Zeelandă, include unii scriitori care au scris şi înainte ca ţara lor să îşi câştige independenţa (ca Chinua Achebe şi George Lamming), renunţă la autorii care reprezintă a doua generaţie de emigranţi (ca Hanif Kureishi) în favoarea care lui îi par reprezentativi, fără a se teme de eventualul reproş că această selecţie ar putea fi prea subiectivă. Rezolvând problemele prin simplificare, Attila Tárnok se restrânge la zona Africii de Vest (în Capitolul al II-lea), India (în Capitolul al III-lea) şi Indiile de Vest (în Capitolul al IV-lea), făcând o sinteză a experienţei postcoloniale în analiza romanelor lui V. S. Naipaul ( din Capitolul al V-lea) şi încluzând un postscriptum polemic în Capitolul al VI-lea. Acoperă o perioadă de mai bine de o jumătate de secol, o perioadă variată şi dificilă, fiind marcată prin dislocări de populaţii, ambiguităţi identitare, asimilări şi fundamentalisme, toate conturate cu acribie şi elasticitate critică de un autor care are mereu o opinie proprie, ferm formulată. |
|
