| REZUMAT: |
Dezvoltarea învăţământului a constituit încă de la finele secolului XVIII o constantă a gândirii şi preocupărilor elitelor româneşti, promovată în special prin Biserică, devenită depozitara principală a actului educaţional. Începând cu veacul următor, ierarhii Bisericii vor căuta prin toate mijloacele să depăşească inerţia generată cel mai adesea de privaţiunile materiale folosind, până la un moment dat, şi legislaţia vremi. Astfel, învăţământul s-a integrat în programul revendicărilor mişcării naţionale româneşti. Ansamblul măsurilor şi demersu-rilor desfăşurate de autorităţile ecleziastice s-a constituit într-o politică şcolară ale cărei limite vor fi permanent retrasate în relaţionare directă cu schimbările impuse de legislaţie, dar şi cu intenţia alinierii la evoluţia general-europeană. |
|
