| REZUMAT: |
Introducere. Polimerii reprezintă o largă clasă de materiale având atât o provenienţă naturală, legată de materia vie, biopolimerii, cât şi o provenienţă artificială, rezultat al acţiunii voite a omului, polimerii de sinteză. In sens larg, noţiunea de polimer se referă la gruparea mai multor unităţi elementare identice, monomerii, în asociaţii moleculare mari de mii sau sute de mii de astfel de componenţi, numite macromolecule sau lanţuri polimerice. Conexiunile dintre monomeri se realizează prin legături covalente, ceea ce face deosebirea între aceste materiale şi substanţele coloidale. Primii polimeri cunoscuţi sunt de provenienţă naturală şi au fost
folosiţi de către om cu mult înainte de considerarea lor ca şi clasă aparte de materiale. Un astfel de exemplu este cauciucul natural, extras din planta Hevea Brasiliensis şi folosit de către om în starea sa naturală încă din
timpuri îndepărtate. Alte categorii de biopolimeri includ proteinele, polizaharidele, răşinile, etc. Primele intervenţii ale omului asupra acestor materiale au constat în modificarea proprietăţilor acestor polimeri naturali.
Astfel în secolul 19 chimistul american Goodyear pune la punct procedeulde vulcanizare prin care se îmbunătăţesc substanţial proprietăţile elastice ale cauciucului natural, în urma unui tratament termic în prezenţa sulfului. În aceeaşi perioadă, anii 1846, chimistul elveţian Christian Scoenbein obţine nitratul de celuloză derivat din produsul natural celuloza. Deşi cunoscut mai ales ca exploziv, acest compus a fost folosit ulterior la obţinerea unui nou produs, celuloidul, cu un impact major în dezvoltarea tehnicii fotografiei şi filmului. Alte modificări ale celulozei naturale au dus la sfârşitul secolului 19 la obţinerea unor noi materiale cu implicaţii deosebite asupra vieţii cotidiene, cum ar fi celofanul şi fibrele de vâscoză. [...]
|
|
