| REZUMAT: |
Biserica este o instituţie divino-umană, pregătită din veşnicie ca instrument de actualizare a
mântuirii în istorie, instaurată în ziua Rusaliilor şi condusă de Domnul Isus Hristos, şi de atunci,
mereu însufleţită de Spiritul Sfânt. Fiind şi o instituţie omenească, este o prezenţă socială în istorie,
de aceea, din necesitate, ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi instaurat prin sacramentul
hirotonirii (care în timpurile apostolice instaurează prima ierarhie şi comunităţi sufragane în
virtutea transmiterii apostolicităţii), a suferit un proces continuu de adaptare legislativă, în
concordanţă cu situaţiile particulare din istoria bisericii. Este regula care a stabilit „ordinea
precedenţei” între patriarhi, Roma şi Papa deţinând primatul de onoare „primum inter pares”, fiind
urmat de patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. După schisma din
anul 1054, Răsăritul creştin şi-a adaptat legislaţia canonică în mod diferit faţă de Biserica Romană,
vorbindu-se uneori despre o „tetrarhie” care a funcţionat până în secolul al XIX-lea, când apar
„autocefaliile” şi ulterior, în secolul XX, patriarhiile naţionale. Dar şi „tetrarhia” a trecut prin
numeroase adaptări canonice, mai ales după căderea Constantinopolului sub turci şi ridicarea
Moscovei ca centru de coagulare a lumii slave-bizantine, cu pretenţii de patriarhat şi de „a treia
Romă”. Spre deosebire de Bisericile Răsăritene, divizate şi supuse presiunilor venite din partea
Imperiului Otoman şi ambiţiilor Moscovei, Apusul creştin a cunoscut o evoluţie canonică pe fondul
consolidării unităţii culturale a Europei Occidentale şi a comuniunii Bisericilor locale cu Papa,
semnul vizibil al unităţii creştinilor, după modelul colegiului Apostolilor reunit în jurul Sfântului
Petru. De aici şi o evoluţie canonică diferită în cadrul Bisericii creştine, un proces istoric care
reflectă din plin diferite situaţii şi nuanţări eclesiologice prezente de-a lungul timpului. |
|