| REZUMAT: |
Cred că introducerea cea mai potrivită a unui astfel de manual ar consta într-o aducere aminte a sensurilor pe care termenul „estetică” le-a avut de-a lungul timpului. La vechii greci, aisthesis se referea la senzaţie, deci la
modul în care simţurile omului erau afectate de ceva ce venea din exterior, şi nu era folosit în câmpul filozofiei, pentru că privea – într-o logică platoniciană – ceva inferior, ceva ce nu ţinea de lumea ideilor. Estetica n-a
devenit o ramură a filozofiei, foarte specifică, e drept, decât în senzualistul şi raţionalistul secol al XVIII-lea, odată cu Baumgarten, şi a traversat o perioadă fastă, aceea a marilor sisteme, până în secolul XX, pendulând în permanenţă între filozofie şi ştiinţă: Kant, Hegel, Vischer, Hartmann, Croce, Vianu, Blaga ș.a., care continuă şi astăzi să ne stârnească admiraţia. După marile sisteme, estetica – în calitatea ei de discurs – a intrat în criză, urmând îndeaproape criza ontologică a artei... |
|