| REZUMAT: |
Limba, fenomen spiritual şi fapt cultural manifestat în istorie, concretizează în vorbire tradiţiile vorbitorilor unei comunităţi lingvistice. Cuvântul, dintr‐un material mort, se transformă, astfel, într‐un „reflex spiritual” în care pulsează viaţa vorbitorilor, iar limba devine mărturia ce probează „dezvoltarea” unei tradiţii, dinamica creată evidenţiind tocmai „interdependenţa” între „dezvoltarea” limbii şi aceea a culturii şi civilizaţiei. Dar limba, ca produs cultural, evoluează ca orice alt fapt de cultură, schimbările ce apar nefiind altceva decât „obiectivarea istorică a creativităţii”, înţelese dintr‐o perspectivă culturală. Or, aici intervine semiotica culturii, ca ramură a semioticii generale, şi argumentează felul în care limbajul ocupă o poziţie specială în cadrul culturii, printre variatele procese de semioză pe care omul este capabil să le genereze. |
|