| REZUMAT: |
Când se discută despre eficiența în învățare argumentele se concentrează asupra perfomanței măsurate, asupra rezultatelor obținute de cel care învață și pe condițiile unui consum optim de resurse în proces. Experiența didactică indică, însă, fără echivoc, că această focalizare excesivă a atenției pe rezultate este insuficientă pentru a putea numi învățarea una cu adevărat eficientă. Angajarea curajoasă în producerea schimbării începe cu o redefinire a termenilor și o re-așezare a pozițiilor de analiză. Astfel, alături de performanța dovedită în evaluări menite să surprindă „cât de multe știe un student”, aducem, prin prezenta lucrare, argumentul importanței lui „cum se raportează un student la ceea ce știe”, ca premisă valabilă pentru ceea ce va putea face studentul, mai departe, cu ceea ce știe. Mai precis, vom încerca să demonstrăm că la baza eficienței învățării academice stau, alături de capacități și putințe incontestabile sub aspectul contribuiției lor la predicția reușitei academice, fundamente de factură atitudinală. Aceste elemente de orientare și raportare despre care vorbim aici – atitudinea față de învățare, satisfacția învățării – vin să susțină o conduită a învățării care, credem noi, condiționează eficiența învățării academice. |
|