| REZUMAT: |
Ceea ce face diferenţa (şi distincţia) între regiuni sunt
granularităţile disoluţiilor comunitare, nu caracterul generic al
procesului disolutiv pe traseele căruia, în 2003, vedeam că se înscrie
inevitabil şi cea a Munţilor Apuseni, o tendinţă, solidară cu cea
occidentală, ce-şi aşezase deja premisele şi la noi. Am fost interesat
să urmăresc diferenţierile de la nivel microregional, care, deşi
empiric încă mai fac cazuistică, se pierd, sau nu se mai regăsesc în
descrierile macroanalitice, „obliterate” de haloul metanarativ al
„modernităţii lichide”. Pentru că regiunea Apusenilor a intrat, la noi,
printre ultimele în procesul de disoluţie comunitară, acolo încă mai
putem vedea rămăşiţele unei texturi sociale ceva mai dense, ale unui
liant social ceva mai coeziv, pâlpâiri ale localului, urme concrete de
recalcitranţă la lichefiere. Aceasta este şi una dintre motivaţiile
încercării mele de detaşare faţă de o „citire” a vecinătăţii ca simplă
„instituţie socială rurală”, aşa cum s-a impus ea prin tipologia lui
Nachbarschaft , şi să încerc lectura ei mai degrabă ca agregare, ca
asamblaj de socio-teritorialitate, ce lasă spaţiu de manifestare
contingenţei socio-istorice, unul în care miza reflexivă priveşte
(de)construcţia comunităţii – şi a noţiunii ei – în sens clasic (una a
valorilor împărtășite, a solidarităţii şi legăturilor strânse), şi nu
funcţionarea ei. |
|