| REZUMAT: |
Discuțiile iscate în jurul Primului Război Mondial încing din nou
spiritele, iar vocile amorțite de până acum ale nemulțumiților se fac
din nou auzite. Încercam, în cadrul unei mese rotunde, să argumentez
faptul că, atunci când vorbim despre războaie și revoluții, ar trebui să
ne gândim nu numai la eroism și lașitate, la altruism și iubire, ci și la
bestialitatea ascunsă din om, atitudini explicate de psihologi prin
observația că „nu există adversari, ci numai nevroze”, adică o reacție
de amploare a unui psihic vulnerabil la stresul social. Considerând,
probabil, că, prin exemplele date, aș ridiculiza eroismul armatei austroungare,
un profesor plecat cu ani în urmă din România, participant și
el la discuție, mă apostrofă oarecum prea direct și arțăgos: „Când începe
istoria voastră politică?”.
I-am răspuns elegant că este greu să fixezi în mod hotărât anul în
care încep luptele politice ale unui popor, căci istoria, fie politică,
bisericească sau culturală, este ca un fluviu puternic, în care undele
urmează unduirea generală a întregului. Îmi permit să continui astăzi
această discuție, spunând că prin Biserică am avut, așa cum avem și
astăzi, o instituție organizată, la adăpostul căreia s-a putut dezvolta
viața istorică a întregului nostru neam, de unde și concluzia că începutul
istoriei politice a românilor ardeleni coincide cu organizarea lor
bisericească, desăvârșită la sfârșitul sec. al XVI-lea în forma unității
naționale, sub raportul vieții religioase și culturale. |
|