| REZUMAT: |
Un discurs despre diavoli și exorcisme riscă să atingă două
extreme. Una, des întâlnită astăzi, tinde să asimileze asemenea discursuri
alegoriilor, câteodată basmelor și de cele mai multe ori un zâmbet
zeflemitor se naște în colțul gurii atunci când cineva insistă prea mult
asupra actualității unor astfel de subiecte. O a doua extremă este cea care
absolutizează cumva realitatea răului, făcându‐l omniprezent în viața
cotidiană și fie că e vorba de o banală durere de cap, fie de o încercare sau
o suferință personală, totul este perceput ca o consecință directă a
prezenței Celui Rău.
Pentru a evita cele două extreme se simte nevoia unui discurs
echilibrat susținut de doi piloni esențiali: pe de o parte de un fundament
teologic care să integreze Sfânta Scriptură, Tradiția și Magisteriul Bisericii
într‐un discurs structurat, pe marginea misterului răului. |
|