| REZUMAT: |
Nu de azi, nici tocmai de ieri, în viața noastră culturală – așa
cum e ea reflectată în textele apărute public, fie pe suport de hârtie,
fie online – s-a insinuat încet dar solid un fel de neîncredere, dacă nu
de-a dreptul o stare de respingere, mai surdă sau mai vocală, cu privire
la actul critic. În teatru lucrul e mai vizibil ca oriunde altundeva, chiar
dacă, din pricina „masei” reduse a celor care practică (sau ar dori să
practice) profesionist exercițiul critic, ecourile acestei delegitimări sunt
mai degrabă insesizabile în raport cu publicurile propriu-zise. Oricum,
dacă faci o simplă comparație, să zicem cu frecvența articolelor critice
dedicate filmului, ori cu spațiile de dezbatere dedicate literaturii
(ambele, la rândul lor, afectate de scăderea dramatică a publicațiilor
sau rubricilor de specialitate din cotidiane, de diversificarea haotică,
pe orizontală, a receptării, prea puțin compensată de un efort coerent
de educare, construcție și întinerire a publicurilor) situația e atât de
dramatică și de confuză încât riscă să te umple de blazare. De ce să mai
scrii eseuri și cronici despre teatru? Cui se adresează ele, câtă vreme
nu avem nici un instrument viabil de a afla cine și de ce vine la teatru? |
|