| REZUMAT: |
Postmodernismul teatral românesc – presupunând că așa ceva există ca atare, adică
o atitudine estetică dotată cu conștiință de sine, intențional acoperită și manifestă –
n‐a avut cu adevărat parte de un spațiu și de un timp de dezbatere, coagulant. Ca
și modernitatea la care facem adesea referiri, fără s‐o fi studiat îndeajuns și având
prea puține texte de încredere care s‐o descrie și analizeze, tardo‐modernitatea
teatrală suferă cronic de lipsa unui aparat consistent, istoric și estetic, critic și sintetic.
Spre deosebire de spațiul literaturii (proză, poezie, eseu, teorie literară), sau al
plasticii, direcțiile „postmoderne” în teatrul care se practică, de decenii bune, pe
scenele noastre sunt sesizabile aproape exclusiv în coada de cometă a celorlalte
practici culturale și, ce e cel mai vizibil, nu au o energie polemică‐definitorie. Au,
adică, un soi de afazie identitară, rămânând undeva în zona variațiunilor stilistice;
iar asta nu e vina artiștilor ci, aș îndrăzni să spun, a unei copleșitoare părți a lumii
critice și academice din proximitatea fenomenului teatral, prea puțin interesată să
reflecteze cu temeinicie asupra devenirii teatrului nostru. |
|