REZUMAT: |
„Toate lucrurile se prefac şi nimic nu rămâne” afirmă Platon
[Platon, 1978:330]. De aceea, în volumul de față, nu vom dezvălui o
realitate amorțită, „agățată” strâmb, într-un timp ancestral. Ne dorim
să abordăm tocmai memoria acestei realități, în intenția de a deconspira
frânturi din deșertăciunea crizelor. Motivăm de ce, prin faptul că
noțiunii criză nu-i lipsesc trăirile. Dimpotrivă: toate crizele sunt țesute
din stratageme, fiind potențate de stări afective precum viclenia
și amăgirea. Din asemenea cauze, crizele corodează însăși ideea de asimetrie
– mărinimoasă, la origini – și o transformă în degenerare. Vorbim
aici despre transfigurarea timpului ca procedeu de „omologare”
a existenței, cu inevitabilele sale crize. Ele „acced” spre variante de coliziune
(engl.: clash) mai mult sau mai puțin surprinzătoare, iscate din
tendința excesivă spre libertate sau din obligația instituțională de respectare
a normelor. Proiecțiile societății asupra acestui proces generează
slăbiciuni chiar la nivel de națiuni și popoare, nu doar de state2.
Este însemnul unui fapt verificabil: sentimentul național poate depăși
stadiul afișării retorice a unor opinii sau moțiuni în arena electorală,
căutându-și matca spre voința populară. |