| REZUMAT: |
DOI: https://doi.org/10.52257/9786063719516
Într-un context în care doctrinele de război sunt din păcate încă utile
pentru a face credibilă descurajarea potenţialilor adversari, iar state precum
Republica Populară Democrată Coreeană ajung să ameninţe în mod deschis
Statele Unite ale Americii, sau Federaţia Rusă desfășoară adevărate teatre de
război la graniţa estică a Uniunii Europene, aceasta din urmă se confruntă cu
rezultate relativ restrânse în ceea ce privește evoluţia consultărilor din cadrul
Politicii de securitate și apărare comună (PSAC). Înfiinţată încă din anul 1999
cu scopul de a consolida capacităţile militare ale Uniunii Europene prin acţiuni
concrete de cooperare și integrare strategică, progresele acesteia la mai bine de
două decenii par încă limitate și lipsite de capacitatea unei autonomii militare
regionale. În ciuda iniţiativelor din sfera apărării precum PESCO, CARD, EDF
sau Compasul Strategic – clasificate ca fiind un nou și cu totul alt nivel de
ambiţie pentru Uniunea Europeană în asumarea responsabilităţilor propriei
apărări, obiectivul final al PSAC rămâne încă incert. În acest sens, lucrarea își
propune să clarifice măsura în care barierele culturale, interesele politice și
tendinţa de suveranitate a fiecărui stat în parte vor alimenta în continuare
dependenţa de Statele Unite ale Americii în materie de apărare militară, cât și
oportunitatea sau chiar necesitatea Uniunii Europene de a-și constitui propria
armată. |
|