REZUMAT: |
S-a afirmat adesea că românii, spre deosebire de vecinii lor bulgari
și sârbi, care au avut patriarhii încă din secolul al XIII-lea, s-au organizat
târziu sub forma unei ierarhii superioare, ceea ce este greșit. Românii
nu au avut în Evul Mediu patriarhie, dar organizare bisericească
superioară au avut. Ei nu și-au creat patriarhie, nu fiindcă nu ar fi
putut face acest lucru, ci pentru că au tins să trăiască mereu în sânul
Ortodoxiei unice, fără vrajbă. Nu au vrut nici să egaleze sau să întreacă
Marea Biserică din Noua Romă, după cum nu au avut în intenție nici
să organizeze imperii aidoma Imperiului Roman (Bizantin). Dar au
avut o organizare bisericească temeinică în Evul Mediu, niciodată
frântă sau întreruptă, mitropoliile lor având puterea să confere cea
mai înaltă legitimitate de credință și de viață politică Țărilor Române.
Patriarhiile vecinilor de la Sud de Dunăre, ca și „imperiile” lor, cu toată
semeția arătată, s-au risipit repede sub ocupația otomană. Patriarhiile
au fost refăcute cu mari eforturi în Epoca Modernă sau chiar în plină
contemporaneitate (Patriarhia Bulgară a fost recunoscută abia în 1953).
Românii au fost și au rămas cel mai numeros popor din sud-estul
Europei, iar organizarea lor bisericească a fost pe măsura acestui
rang și în funcție de împrejurări. Ridicarea oficială a Bisericii Ortodoxe
Române la rang de patriarhie în 1925 vine în urma unei tradiții
impresionante și are temeiuri istorice care merg până la începuturile
etnogenezei românilor. |
|