| REZUMAT: |
În timp, am învățat să accept că, uneori, tocmai din astfel de
senzații sau „bănuieli vagi“, cum le-ar numi Peter Brook, încep
căutările, fie unele dintre ele chiar și teoretico-teatrale. Acesta este
motivul pentru care, într-un final, mi-am îmbrățișat gândul, întâi
difuz, apoi din ce în ce mai pregnant, de a scrie o carte despre
activitatea regizorală a lui Theodor-Cristian Popescu. Astfel s-a
născut acest demers personal de cercetare din ale cărui pagini
citiți acum. Însă abia astăzi, la aproape șase ani de când și-a făcut
apariția pentru prima oară ideea de a scrie acest volum și la o distanță de aproape patru ani de când m-am așezat conștiincios în a-i urmări lui Theodor-Cristian Popescu traseul teatral, plus
zece capitole mai târziu, pot să pun în cuvinte și să vorbesc clar,
fără să am impresia că las în urmă goluri consistente, despre natura
acelei senzații pe care am avut-o la prima întâlnire cu el, dar
și despre trăsătura particulară și esențială a sentimentului care,
de la o vreme, a însoțit-o. |
|