Cu toate că fericirea și nefericirea au existat încă dinainte ca omul să
reflecteze asupra lor, începând cu Socrate se produce o revoluție intelectuală
care deplasează accentul de la o filosofie a naturii către o filosofie a omului,
astfel încât „filosofia se recentrează asupra problematicii omului, deci asupra
scopului fericirii”, consideră Comte-Sponville. În Grecia Antică era
important raportul fericire-virtute; pentru Aristotel, fericirea era „lucrul cel
mai bun, cel mai frumos și cel mai plin de plăcere” și totodată era „o anumită
activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă”. Astfel, fericirea se afla
în relație cu binele, nu putea exista fericire în absența virtuții, după cum bine
remarcă Comte-Sponville, „esența gândirii grecești clasice se află în acest joc
al teoriei binelui suprem, care unește maximum de fericire cu maximum de
virtute”.
