Arhivele Bistriței. Anul IV, Fascicula 1(13) Făuritorii Marii Uniri

Discuțiile iscate în jurul Primului Război Mondial încing din nou spiritele, iar vocile amorțite de până acum ale nemulțumiților se fac din nou auzite. Încercam, în cadrul unei mese rotunde, să argumentez faptul că, atunci când vorbim despre războaie și revoluții, ar trebui să ne gândim nu numai la eroism și lașitate, la altruism și iubire, ci și la bestialitatea ascunsă din om, atitudini explicate de psihologi prin observația că „nu există adversari, ci numai nevroze”, adică o reacție de amploare a unui psihic vulnerabil la stresul social. Considerând, probabil, că, prin exemplele date, aș ridiculiza eroismul armatei austroungare, un profesor plecat cu ani în urmă din România, participant și el la discuție, mă apostrofă oarecum prea direct și arțăgos: „Când începe istoria voastră politică?”. I-am răspuns elegant că este greu să fixezi în mod hotărât anul în care încep luptele politice ale unui popor, căci istoria, fie politică, bisericească sau culturală, este ca un fluviu puternic, în care undele urmează unduirea generală a întregului. Îmi permit să continui astăzi această discuție, spunând că prin Biserică am avut, așa cum avem și astăzi, o instituție organizată, la adăpostul căreia s-a putut dezvolta viața istorică a întregului nostru neam, de unde și concluzia că începutul istoriei politice a românilor ardeleni coincide cu organizarea lor bisericească, desăvârșită la sfârșitul sec. al XVI-lea în forma unității naționale, sub raportul vieții religioase și culturale.