Problema fericirii: perspective fenomenologice
Rezumat
Cu toate că fericirea și nefericirea au existat încă dinainte ca omul să reflecteze asupra lor, începând cu Socrate se produce o revoluție intelectuală care deplasează accentul de la o filosofie a naturii către o filosofie a omului, astfel încât „filosofia se recentrează asupra problematicii omului, deci asupra scopului fericirii”, consideră Comte-Sponville. În Grecia Antică era important raportul fericire-virtute; pentru Aristotel, fericirea era „lucrul cel mai bun, cel mai frumos și cel mai plin de plăcere” și totodată era „o anumită activitate a sufletului conformă cu virtutea perfectă”. Astfel, fericirea se afla în relație cu binele, nu putea exista fericire în absența virtuții, după cum bine remarcă Comte-Sponville, „esența gândirii grecești clasice se află în acest joc al teoriei binelui suprem, care unește maximum de fericire cu maximum de virtute”.
Publicat
Categorii
Licență

Această lucrare este licențiată în temeiul Creative Commons Attribution 4.0 International License.