Metacogniția – o abordare psiho-pedagogică

Cultivarea metacogniţiei, „veriga lipsă din învăţarea şcolară”, după Nicholls (2003), poate însemna exact cultivarea „celui de-al şaptelea simţ”, a ceea ce diferenţiază indivizii în privinţa performanţelor lor (Anderson, 2002), alături de alți factori cum ar fi inteligența, memoria, atenția, dar și motivația, anxietatea, atitudinea față de activitatea de învățare, fără a exclude diferențele datorate vârstei, genului sau contextului social în care are loc învățarea. Cercetările recente au vizat atât o abordare teoretică a conceptului de metacogniție, în vederea delimitării dimensiunilor sale, cât și una practică, de evaluare a beneficiilor aduse de dezvoltarea abilităților metacognitive specifice unor anumite domenii, de la matematică la limbile străine. Posibilitatea de a cunoaște, controla și regla propriile procese cognitive presupune formarea unor competenţe de tip metacognitiv și trebuie realizată odată cu dezvoltarea cognitvă pentru a le putea oferi elevilor/studenților instrumente care favorizează o învăţare autentică, durabilă și autonomă.