Particularitățile dezvoltării competenței de comunicare didactică în contextul situațiilor de învățare. Ediție revizuită și adăugită

În secolul al XXI-lea, întregul univers cultural începe să graviteze în jurul comunicării, mai precis, în jurul discursului. Se poate vorbi de o reducere generalizată la discurs: ştiinţa a devenit un discurs riguros şi sistematic; arta a devenit un discurs figurat; filosofia a devenit o analiză a discursului. În acest sens C. Sălăvăstru în „Raţionalitate şi discurs. Perspective logicosemiotice asupra retoricii”, descrie acest peisaj teoretic, intelectual şi cultural astfel: Neîndoielnic, secolul nostru este dominat de această „tiranie” a logosului, de puterea imensă a discursivităţii, putere în care regăsim, deopotrivă, şi marile virtuţi ale limbajului, dar şi marile vicii ale lui. Este acesta motivul pentru care investigaţia limbajului este una dintre cele mai acaparatoare în cultura contemporană. În studiile care abordează direct sau tangenţial problematica eşecului în comunicare, se utilizează în mod curent termenii de obstacol comunicaţional, distorsiune sau perturbaţie în comunicare. Aceşti termeni însumează în fapt orice categorie de factori perturbatori, care prin impactul produs asupra comunicării determină manifestarea unor dificultăţi în realizarea eficientă a acesteia, fără a se realiza o distincţie clară a acestora, sensul termenilor „barieră” şi „blocaj” în comunicare fiind adeseori suprapus.