GENERAŢIE ŞI SCHIMBARE ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ

INTRODUCERE. Fără a intra în detalii asupra naturii, valabilităţii sau utilizării teoriei generaţiilor în practica curentă, o abordare din această perspectivă a schimbărilor petrecute în istoriografia română de la finele secolului XIX şi începutul celui următor ar putea adăuga cîteva elemente fundamentale în descifrarea motivaţiilor şi mecanismelor care au dus la impunerea unei \"noi şcoli\" istorice (\"şcoala critică\'\'), a strategiei în acapararea şi controlul domeniului vreme de aproape trei decenii. Demersul nu este întîmplător şi nici singular în această direcţie. S-au evidenţiat deja suficiente motivaţii şi aspecte din evoluţia şcolii critice, cu implicaţii majore şi de lungă durată în prefacerea disciplinei. O reluare a subiectului însă, printr-o lectură în filigram şi o abordare ceva mai nuanţată, răspunde necesităţii de a cunoaşte deopotrivă şi mecanismele subtile, deseori de culise, ce au constituit resorturile intime ale unor schimbări nu numai în domeniul istoriei, ci al culturii în general. [...]