Rodica Braga - între confesiune şi autoficţiune

În contextul în care, în anii din urmă, conceptul de istorie literară actuală este adesea interogat și s‐a convenit asupra faptului că predilecția pentru receptarea și organizarea pe axa strictă a istoricității a tabloului activității scriitorilor români (chiar în ocurențele curentelor și atitudinilor culturale) este o sursă de plafonare investigativă, fiind de natură să prejudicieze contextele culturale mai largi și vecinătățile consubstanțiale, a devenit un puternic nucleu germinativ decriptarea structurii rizomatice a fenomenului literar contemporan, după grile hermeneutice inter‐ și transdisciplinare, permisive și congruente orizontului de așteptare – mereu proaspăt și niciodată liniar – generat de apetența fiecărei generații pentru un anumit cod de apropiere de cartea‐semn. Implicit, ne situăm, azi, într‐un context care predispune și la repetata interogare a canonului, respectiv a capacității de a personaliza palierele axiomatice ale acestuia, gradul de locuire corectă a fiecărui nivel și, mai ales, competențele și libertatea cititorului de a reordona, acolo unde apar clivaje sau distorsionări de evaluare, rutele valorizante.