Arhivele Bistriței, Anul X, Fascicula 2 (26) Anul omagial al Patriarhiei Române

S-a afirmat adesea că românii, spre deosebire de vecinii lor bulgari și sârbi, care au avut patriarhii încă din secolul al XIII-lea, s-au organizat târziu sub forma unei ierarhii superioare, ceea ce este greșit. Românii nu au avut în Evul Mediu patriarhie, dar organizare bisericească superioară au avut. Ei nu și-au creat patriarhie, nu fiindcă nu ar fi putut face acest lucru, ci pentru că au tins să trăiască mereu în sânul Ortodoxiei unice, fără vrajbă. Nu au vrut nici să egaleze sau să întreacă Marea Biserică din Noua Romă, după cum nu au avut în intenție nici să organizeze imperii aidoma Imperiului Roman (Bizantin). Dar au avut o organizare bisericească temeinică în Evul Mediu, niciodată frântă sau întreruptă, mitropoliile lor având puterea să confere cea mai înaltă legitimitate de credință și de viață politică Țărilor Române. Patriarhiile vecinilor de la Sud de Dunăre, ca și „imperiile” lor, cu toată semeția arătată, s-au risipit repede sub ocupația otomană. Patriarhiile au fost refăcute cu mari eforturi în Epoca Modernă sau chiar în plină contemporaneitate (Patriarhia Bulgară a fost recunoscută abia în 1953). Românii au fost și au rămas cel mai numeros popor din sud-estul Europei, iar organizarea lor bisericească a fost pe măsura acestui rang și în funcție de împrejurări. Ridicarea oficială a Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie în 1925 vine în urma unei tradiții impresionante și are temeiuri istorice care merg până la începuturile etnogenezei românilor.