Jim pe drum. Motivul drumului în cinematograful lui Jim Jarmusch

În laboratorul pedagogic de la catedra de scenaristică am cristalizat, în timp, un principiu: studentul nu își poate găsi structura narativă înainte de a-și găsi rănile, tema personală. Din acest motiv, am pledat pentru o școală care „se preocupă de synopsisuri, adică de povești, nu de formate; să promoveze autori, nu tehnocrați”, așa cum rezultă și din reflecțiile mele despre „epoca continuity-ului” și riscurile ei de incompetență arogantă. Ce are asta cu drumul și cu moartea? Totul. În practica scenariului, „drumul” e macrometafora structurii (călătoria eroului), dar și capcana cea mai comună: te miști fiindcă nu știi cine ești. Întrebarea „care e tema ta?” e echivalentul întrebării heideggeriene: cum știi că trăiești cu adevărat, cum integrezi moartea în „proiectul tău de lume”? Studentul care își recunoaște „punctul de nonîntoarcere” (personal) e cel care poate scrie drumuri cu sens, și nu drumuri de evitare ale sensului.