Măștile suferinței. Poeme terapeutice

Ceea ce conferă volumului profunzime nu este detectarea traumelor (de care, rațional, fiecare dintre noi este conștient), ci modul în care masca este înțeleasă ca etapă necesară a procesului de salvgardare a ființei. Pentru a suporta realitatea, suferința – devenită poartă către adevăr – impune un travaliu al asimilării de sine, până în clipa în care, printr-un act de curaj, masca este spartă, iar omul își afirmă și își asumă condiția de ființă vulnerabilă, integrându-și propriile umbre. Chipul adevărat al omului apare astfel ca unul rănit și nu idealizat, încărcat de frici, vinovăție și rușine, tocmai de aceea, neprefăcut. Vindecarea nu începe prin uitare, ci prin recunoaștere, nu prin triumf, ci prin tăria de a locui în cădere. Dând sens suferinței, ființa umană se poate întoarce la valorile fundamentale, la iubire, la compasiune, la adevăr și la smerenie.