De ce nu toţi plâng la Titanic

Suntem implicați emoțional în circumstanțele vieții noastre, dar nu pare hilar să ne investim atât de mult într-o poveste fictivă? Ce ne face să rezonăm uneori atât de rapid și intens cu ceea ce vedem pe ecran? De ce râdem sau plângem la un film? De ce ne place sau ne creează o stare de disconfort o anumită acțiune, care se manifestă în afara noastră și nu ne prejudiciază cu nimic?

Prin statutul lui aparte, filmul atinge în noi câte o „coardă” sensibilă, ne provoacă nu doar intelectual, dar și emoțional. Se poate spune că declanșează, aproape la fel ca în viața reală, emoții autentice. Cât de reale sunt acestea? Putem descoperi în narațiunea filmică o unealtă de autocunoaștere? Când rezonează un spectator cu cele desfășurate pe ecran și de ce? De ce unele povești ne țin conectați și implicați emoțional și altele nu?