Modele şi perspective ale cooperării transfrontaliere în Europa Central-Răsăriteană

Frontierele naționale, departe de a fi dispărut odată cu adâncirea integrării europene – în pofida instituirii Pieței Unice Europene și a creării spațiului Schengen – continuă să modeleze spațiile politice, economice și sociale. Ele constituie în același timp linii de demarcație, diade veritabile, instrumente ale suveranității naționale și vectori ai cooperării transfrontaliere1. Această ambivalență, inerentă chiar noțiunii de frontieră, impune depășirea interpretărilor teleologice ale unei „Europe fără frontiere” în favoarea unei abordări mai nuanțate, atente la reconfigurările contemporane. Căci frontierele nu au încetat niciodată să existe în cadrul Uniunii Europene (UE): ele se transformă, se reconfigurează și se adaptează la schimbările politice și economice, oscilând permanent între deschidere și închidere.