ARHITECTURA RELIGIOASĂ A ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

Lucrarea prezintă evoluţia artei neobizantine din a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, perioadă în care în peisajul arhitectonic românesc îşi face apariţia stilul neoromânesc ca o reacţie împotriva ecclectismului şi clasicismului şi până la jumătatea secolului al XX-lea. Neobizantinismul este parte integrantă a stilului neoromânesc în evoluţia căruia se sesizează mai multe perioade: prima etapă este sesizată la sfârşitul secolului al XIX-lea la câteva lăcaşuri din zonele limitrofe ale Transilvaniei; a doua etapă o constitue primii ani de după Marea Unire, prin construirea unor biserici monumentale şi catedrale în oraşele importante ale provinciei; a treia etapă este reprezentată de lăcaşele de cult ridicate în anii treizeci ai secolului XX şi până la al Doilea Război Mondial. După acestă dată construcţia de biserici este întreruptă datorită politicii restrictive a statului până în anii nouăzeci ai secolului XX, când se încearcă o nouă redefinire a arhitecturii ecleziastice.