Creația muzicală psaltică românească de la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului al XX-lea

Spiritul creator al psalților s-a manifestat de timpuriu în istoria artei psaltice. Alături de melozii primului mileniu, deopotrivă poeți și muzicieni, melurgii secolelor următoare au îmbogățit repertoriul stranelor cu o vastă literatură muzicală, menită să confere o solemnitate aparte slujbelor Bisericii. Pe măsură ce noua religie și-a configurat un repertoriu propriu de rugăciuni cântate și s-a detașat de psalmi, imnografia, la rândul ei, a cunoscut o înflorire, dezvoltându-se în mai multe genuri, fiecare cu un specific și loc anume în logica liturgică a cultului. Cântarea a dobândit un rol semnificativ în cult, deoarece Părinții au înțeles valoarea pedagogică și mnemotehnică a acesteia, nu numai cea estetică. Răspândirea creștinismului și, implicit, contactul cu alte culturi, au contribuit la desăvârșirea melosului bizantin, care a trecut prin etape de dezvoltare semnificative și a fost mereu în acord cu direcțiile duhovnicești pe care le propunea Biserica.