Praznicul Botezului Domnului – un comentariu teologic al ritualului, imnografiei și analiza variantelor muzicale bisericești românești din secolele XIX‐XX

Viața Bisericii constă într-un continuu efort de a deschide căile venirii Duhului Sfânt în creație și om, pentru ca lumea în devenirea ei eshatologică să se prefacă treptat într-un templu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu să fie „totul întru toate” (I Corinteni 15, 28). Între lume și Dumnezeu, între om și Dumnezeu, există pe de o parte un abis existențial, o distanță ontologică – niciodată omul nu va putea ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu în esența Sa, așa cum arată Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu: „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18), sau cum zice Sfântul Grigorie de Nazianz: „nici un profet nu a pătruns vreodată Ființa divină, așa după cum o mărturisesc Scripturile; nici unul nu a văzut și nu a explicat firea lui Dumnezeu”1. Pe de altă parte, Dumnezeu Se descoperă pe Sine oamenilor și creației pentru a atrage pe om și creația în comuniunea de iubire veșnică, care există din veșnicie între Persoanele Preasfintei Treimi. Această descoperire făcută în mod treptat, culminează în Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu Cel Întrupat, „căci pe Dumnezeu, Fiul Cel Unul Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18).